FOTO: George Topârceanu, Veronica Gorgos, Otilia Cazimir, coborând dinspre Universitatea Mihăileană pe strada Carol (zid de colţ cu strada Vasile Pogor de odinioară) (foto din revista Dacia literară, nr. 5-6, 2012 )
Una dintre cele mai puternice amintiri din copilăria mea este legată de vizitele pe care le făceam, împreună cu mama, la o Doamnă în vârstă, cu părul alb tuns scurt, țintuită la pat din cauza unei paralizii care i-a marcat ultimii 20 de ani de viață. Locuia în Iași, pe strada Gândului nr. 1, în spatele Cinematografului Victoria și lângă Agenția Tarom. Casa nu părea diferită față de celelalte din zonă, era mică și destul de ștearsă. Dar cum pășeam înăuntru, de mână cu mama, curiozitatea mea devenea de nestăvilit. Oamenii blânzi și surâzători, multe cărți, voci calde, amintiri răsfirate peste tot, o istorie complicată, și mai ales, fotografia mea așezată aproape de patul Doamnei, între fotografiile fiicelor ei. Una dintre ele, Irina, avea sa-mi fie profesoară de franceză, peste niște ani buni. Îmi aduc aminte că cineva mă lua în brațe și mă așeza pe patul acela mare, aproape de ea și mă uitam fascinată la culorile din jur și la mâinile ei, pentru că Doamna, atunci când nu citea sau scria, tricota lucruri minunate. Și mai îmi amintesc că, atunci când am mai crescut un pic și am învățat să citesc, cu lăcomie, am petrecut într-o zi minute bune conversând, intimidată, cu soțul Doamnei, un Domn înalt, impozant, dar mereu surâzător, despre Tom Sawyer și amicii săi buclucași. A fost o discuție pe care am purtat-o cu toata seriozitatea celor câțiva ani pe care îi aveam pe atunci.
Numele Doamnei era Veronica Gorgos, pe numele de fată Zosin, și am pus verbul la timpul trecut pentru că această Doamnă s-a stins din viață, în februarie 1977, la numai 66 de ani. A fost prima femeie procuror din România, este cea care a semnat, în 1945, Decretul de împroprietărire cu numărul 1 și a fost foarte implicată în viața politică, socială, dar și culturală a Iașului. A fost prețuită de academicianul Iorgu Iordan, poetul George Lesnea, doctorul Petru Groza, Laurențiu Pătrășcanu, prozatorul Ionel Teodoreanu și Demostene Botez, s-a înrudit cu Otilia Cazimir și a fost bună prietenă cu Magda Isanos. Soțul ei nu era nimeni altul decât magistratul pensionar Tudor Gorgos, un om de o deosebită sensibilitate și bunătate sufletească.
Despre Veronica Gorgos nu se mai știe astăzi aproape nimic. Puține pagini au rămas despre ea, puțini mai sunt în viață cei care au apucat să o cunoască. Prozatoarea și publicista Gloria Lăcătușu a scris câteva pagini despre ea, le-am citit de curând și au stat la baza acestui articol. Îi mulțumesc pentru dragostea cu care au fost scrise. De asemenea, îi mulțumesc mamei mele pentru toate cuvintele frumoase și sentimentele calde pe care le are pentru Veronica Gorgos. Am crescut ascultându-le, am învățat să o respect pe această femeie înainte de a înțelege de ce merită acest respect. Multe dintre amintirile mamei sunt, din păcate, personale. Poate într-o zi voi voi avea dreptul de a le publica. Până atunci însă am la dispoziție amintirile Gloriei Lăcătușu și ale lui Iorgu Iordan.
Veronica Zosin s-a născut la Ștefănești-Prut. Era primul copil într-o familie de nouă copii. Din cauza lipsei banilor, i se cumpărau doar manuale de limbi străine și de matematică. Trebuia să învețe restul materiilor și fără cărți. Asta însemna să se descurce. Nu a deranjat-o foarte tare. Lipsa banilor a resimțit-o însă puternic în 1929, când trebuia să dea bacalaureatul, fiindcă pentru susținerea examenului exista o taxă de 1.500 de lei, mai mult decât salariul tatălui ei (care lucra la CFR) pe o lună. Banii pentru bacalaureat au venit din partea unei institutoare din Botoșani, mama unei colege.
Universitatea a urmat-o la Iași și, pentru că nu cunoștea pe nimeni, trebuia să obțină un loc în cămin. Erau 11 locuri pentru 567 de candidate la Facultatea de Litere și Drept, iar admiterea era cât se poate de dură, se întindea pe o durată de trei luni, în fiecare după-amiază, până la orele 15,10. Președintele comisiei era profesorul Minea, iar din comisie făceau parte Iorgu Iordan și C. Zelentin. Veronica Gorgos a fost una dintre cele 11 studente primite în cămin. Dar trânta cu viața abia începea.
În 1934 a rămas fără tată, prima născută în familie. După cum mărturisea în dialogul cu Gloria Lăcătușu, dacă într-o familie bogată primul născut are drepturi funciare, într-o familie săracă „dreptul” primului născut era acela de a-i proteja pe frații mai mici, așa cum ar face-o în mod normal un părinte. Întreaga familie a trăit din veniturile Veronicăi, iar acestea veneau mai ales din lucrul de mână, nu fiindcă era avocat stagiar la un avocat ieșean renumit, Albert Schreiber.
Prin anii 1936-1937, în calitate de stagiară a baroul din Iași, a luat parte la procesul intentat celor 106 comuniști din Bucovina. Puțin mai târziu, impresionată de condițiile de viață din închisoare a înființat, împreună cu avocatul Alfons Herovanu și un grup de juriști progresiști ieșeni, Societatea de ajutorare a deținuților politici.
A primit propunerea de a fi prima femeie procuror din țară la Iași, în 4 septembrie 1944. Era o perioadă extrem de dificilă pentru că Iașul fusese practic zonă de front aproape jumătate de an, iar autoritățile antonesciene părăsiseră pur și simplu orașul. Veronica Gorgos era conștientă de importanța acestei numiri și de încrederea ce-i fusese acordată pentru că suferise de pe urma „incapacității femeii”, acesta fiind un text de lege care figura în Codul civil: „Incapacitatea femeii măritate”. Poate deloc întâmplător, la Iași a fost și prima femeie avocat (Ella Negruzzi) și prima femeie director de spital (Maria Franke).
În ianuarie 1945, când a ajuns la București să-l întâlnească pe ministrul justiției, pe atunci Lucrețiu Pătrășcanu, portarul instituției i-a refuzat inițial intrarea, îndrumând-o spre ușa din spate. Când a aflat că în fața sa se afla prim-procurorul de la Iași, și-a schimbat atitudinea și a condus-o la „domnul ministru”. Văzând-o, Pătrășcanu nu a reușit să-și stăpânească râsul: „Uite, nu te supăra, matale, dar din câte știu că era de greu la Iași, îmi închipuiam că vei fi fiind o femeie cât un zdrahon, ori matale ești mică și slabă și mă gândesc cum poți, duduie, să faci ordine acolo, la Iași?” Răspunsul n-a întârziat: „ Nu v-aș dori să fiți incorect sau vinovat și să fiți în subordinea mea” (Gloria Lăcătușu, Zăpezile calde, Editura Junimea, 1979, p. 163).
La rândul său, filologul Iorgu Iordan scriind despre Pogromul de la Iași amintea și de Veronica Gorgos: „Pogromul (…) s-a soldat cu 12.000 de victime. Militarii germani umblau din casă în casă, conduși, din nefericire, de huligani români, care le arătau unde locuiesc evrei. Unii, destul de mulți, au fost măcelăriți, alții transportați ca viitori călători ai trenului –groază, încărcați în numeroasele lui vagoane, toate de marfă, exact ca sardinele în cutiile lor, evrei din Iași, Tg. Frumos, Podul Iloaiei, etc. Toți stăteau în picioare, fiindcă nu se putea altfel (și nu se putea altfel, din cauză că așa era dispoziția dată de inițiatori) (…) Paralel cu vizitele asasine ale criminalilor au existat și altele, mult mai puține și mai modeste ca spectacol, făcute de un singur om: Veronica Zosin (…). Și ea a mers din casă în casă, cât a putut, cu riscuri mari, să prevină pe cei amenințați a fi uciși, câteodată chiar să-i ascundă ea însăși, ajutată de alți oameni adevărați, pe unde credea că ei ar fi feriți de primejdie. În felul acesta a salvat un număr impresionant de suflete nevinovate și a salvat, măcar simbolic dacă ne referim la dimensiunile celor două acțiuni, ideea de omenie, însușire prin excelență a poporului nostru, ca și a maselor populare, indiferent de țara lor de obârșie. A meritat această ființă, șubredă ca sănătate, dar viguroasă ca spiritualitate umană, să fie, după Eliberare, primul magistrat-femeie al țării” (Iorgu Iordan, Memorii, vol. II, ed. Eminescu, București 1977, pp. 327-328).
Astăzi, Veronica Zosin Gorgos mai trăiește doar din câteva file de carte și din câteva amintiri. Din câte știu, cartea de memorii la care lucra n-a mai apucat să fie terminată și publicată. Aș fi bucuroasă dacă s-ar gasi, printre cititoarele Pandora, persoane care ar avea și alte amintiri despre această femeie extraordinară.
PS (matinal) – Acest articol NU face apologia comunismului. Nici gând. Am folosit doar informațiile la care am putut să ajung în acest moment. Tocmai de aceea făceam apel, în final, la cei care ar putea deține și alte informații despre ea. Mi s-a părut important și la momentul scrierii articolului, dar și acum, că un om, o femeie, s-a implicat pentru a face bine unor oameni într-o istorie tulbure și nedreaptă, indiferent că era vorba despre condițiile de viață ale unor deținuți politici (nu doar comuniști) sau despre salvarea vieții unor evrei.