Ca să înţelegi ce se întâmplă în România nu este nevoie să fii la curent cu ultimele evoluţii politice sau economice interne. Evenimentele politice evoluează pe coordonatele minciunii şi interesului, iar cele economice pe axa neputinţei. Cei care comentează sunt, se ştie, ori bugetari sau pensionari care atentează la securitatea bugetului de stat cu o nesimţire fără limite, ori vânduţi intereselor mogulilor, ori de-a dreptul naivi, imaginându-şi că persoana care are pâinea şi cuţitul nu este surdă şi le aude suspinele. Uitam! Ori comunişti (am văzut un comentariu din ăsta chiar ieri).
Imaginea reală a României este dată însă de spectacolul străzii, de oamenii care mai încearcă să se comporte de parcă viaţa lor ar sta sub semnul normalităţii, nu al dezastrului iminent, de parcă viitorul chiar va mai veni pentru ei într-o formă acceptabilă. Am încercat dimineaţă să fac un exerciţiu de imaginaţie (spun de imaginaţie, deşi evidenţa sărea în ochi). Am încercat să ghicesc ce drame ascund oamenii pe care îi vedeam, în metrou sau pe stradă, analizându-le modestia veştmintelor, tristeţea privirii, umerii încovoiaţi nu neapărat de ani sau de greutatea bagajelor. A fost ca şi cum fiecare om întâlnit purta în spate povara unei drame. Poate a casei, pe care simţea că o va pierde în curând, poate a părinţilor pe care nu-i mai poate ajuta, poate a copilului pe care nu-l mai poate susţine, poate a familiei care depinde de banii câştigaţi de el. România este o ţară tristă. Asediată. O ţară în care totul a devenit relativ. Chiar şi ziua de mâine. Sau mai ales ziua de mâine…
Poate că exerciţiul acesta al „trecerii printre oameni” ar trebui să-l facă toţi politicienii de la putere. Ar trebui să lase deoparte România din statistici, România abstractă care oricum va supravieţui crizei, fiindcă, nu-i aşa, o ţară nu poate intra în faliment, România aceea pe care visează X sau Y că o reformează, spre binele românilor care vor trăi peste n ani. Interesul imediat al guvernanţilor ar trebui să fie România concretă, adică cele 22 de milioane de oameni sau câţi or mai fi rămas, adică exact fiinţele deja condamnate.
Şi pentru ca imaginea pe care o percep să fie şi mai clară, ar trebui ca această tăcută „baie de mulţime” să se facă având în memorie două declaraţii despre care am aflat aseară (e drept, a doua declaraţie e din noiembrie trecut):
Teodora Trandafir: „Eu nu am luat nici un leu până acum, puteau să ne ceară să aducem şi bani de acasă, oricine poate scrie orice pe internet. Presupun că orice om s-ar descurca dacă ar câştiga numai 600 de lei. Şi dacă ai doi lei în buzunar, tot îţi iei o pâine, o pui în congelator şi mănânci în fiecare zi câte o firimitură, dar nu mori de foame”.
Traian Băsescu: „Vă dau cuvântul meu de onoare că am fost acolo (în Piaţa Universităţii) la ora fixată. Eram singur în Piaţa Universităţii, am plecat şi m-am întors după o jumătate de oră”.
Nu, nu voi comenta nici una dintre declaraţii. Pentru că oricum nesimţirea şi minciuna sunt cele mai mici greşeli ale lor, şi pentru că oricum ştiu că sunt atât de porniţi pe calea autodistrugerii încât a le cere acum să fie raţionali este inutil. De un singur lucru mă mai mir. Cum de se tem de efectul bumerangului social, dar nu şi de efectele blestemelor oamenilor asupra lor?
România abstractă va ieşi din povestea asta cu bine. Cu graniţele întregi, cu monedă naţională, cu o economie făcută franjuri. România cealaltă, cu nevoi, probleme, dileme, speranţe, vise, România pe care o formăm cu toţii astăzi, nu. Cel puţin nu în forma aceasta. Sper doar ca la final, cei care vor ajunge acolo să nu mai vadă obrajii bucălaţi ai lui Teo întreţinuţi cu firimitura de pâine cotidiană (presupun din start că ea ştie că se poate trăi aşa) şi nici să nu mai audă hohotele de râs băsesciene rostogolindu-se într-o Piaţă a Universităţii în care nu se mai află nimeni.
P.S. Ca să elimin eventualele neînţelegeri ulterioare, trebuie să fac o precizare. Toate articolele scrise pe Pandora reprezintă gânduri personale. Nimeni nu este obligat să fie de acord cu ele. Toate comentariile care conţin cuvinte licenţioase (indiferent la adresa cui), atacuri personale gratuite, ameninţări de orice fel vor ajunge la gunoi de îndată ce le voi vedea.