De când am aflat gândurile mele zboară, obsedant, spre aceleaşi două nume. Zilele trecute s-a stins din viaţă, undeva la Craiova, fosta actriţă a Teatrului Nottara şi scriitoare Cristina Tacoi. Desigur, informaţia nu a părut destul de important pentru a fi inclusă în programele de ştiri, şi nici ziarele nu au scris despre asta, fie şi într-un colţ de pagină. Eu am aflat-o de pe blogul cuiva bine informat. Numele Cristinei Tacoi nu spune foarte multe. Puţini ştiu în ce filme a jucat, sau ce cărţi a scris. Nici fotografii cu ea nu găseşti pe internet. Şi totuşi, numele ei mi-a reamintit o poveste veche şi tristă. Aş îndrăzni să spun că, mai mult decît orice altceva, această poveste îi dă Cristinei Tacoi dreptul la nemurire.
Cândva, într-un trecut cenuşiu şi nu foarte îndepărtat, în România apărea un jurnal, intitulat Prima carte, ultima carte. Era scris de un băiat, Cătălin Bursaci. Născut la 17 aprilie 1957, Cătălin dorea să devină pictor, scriitor, scenarist, actor şi regizor de film, dar a sfârşit răpus de leucemie, pe 24 iunie 1975, la ora 13. 30. Cartea este dovada calvarului, dar şi a speranţei. Şi până foarte recent, mai exista o dovadă, vie. Cristina Tacoi, mama lui Cătălin Bursaci. Cea care, când încă se mai afla la Bucureşti, îi primea cu mare drag pe toţi cei care doreau să afle povestea lui Cătălin, sau să-i vadă lucrurile, păstrate cu grijă în camera care fusese şi a rămas doar a lui, cel puţin pe perioada vieţii mamei sale. Nici Cătălin nu are fotografii pe internet. Doar una, o fotocopie după cea apărută pe coperta singurei lui cărţi. Şi poate e mai bine aşa. Ca să înţelegi dragostea nu ai nevoie neapărat de chipuri.
Drama Cristinei Tacoi nu este cu siguranţă singulară. În anii studenţiei mele, la Iaşi, aflam altă poveste tragică. Profesoara Elvira Sorohan îşi pierduse unica fiică, pe Alina, o fată despre care auzisem numai cuvinte frumoase. Era frumoasă, inteligentă, era genul de tânără căreia toată lumea îi prevestea un viitor frumos. Sfârşitul nu poate fi decât tragic, iar în cazul Alinei diagnosticul a fost la fel de nemilos ca şi în cazul lui Cătălin.
De fiecare dată când mă duceam la mormântul tatei treceam pe lângă mormântul Alinei. Eram impresionată de marmura neagră, de cuvintele inscripţionate pe monument purtând semnătura “mama şi tata”, de florile care întotdeauna erau proaspete şi de bomboanele risipite în jur. Păşeam sfios, tăcând, cu capul plecat, ca şi cum aerul din jur ar fi purtat pecetea durerii, ca şi cum mi-ar fi fost teamă să nu deranjez îngerii. Nimeni nu-şi doreşte să afle câtă durere presupune pierderea unui copil. Am sentimentul că astfel de tragedii sunt purificatoare pentru toţi cei care le trăiesc, sau doar devin martori.
” Încearcă să iubeşti fiecare clipă care trece, căci aşa cum pare ea, utilă sau inutilă, este de o valoare nespusă, dar de o incertitudine totală.”
„Vreau să plec din spitalul ăsta care mă deprimă, din oraşul ăsta care mă deprimă, din ţara asta care mă deprimă (…) Nu mai vreau să-l văd pe psihiatru. L-am văzut timp de o săptămână în fiecare zi… n-a fost capabil să-mi spună nimic… eu vorbeam şi el tăcea, n-a putut să-mi răspundă. La nimic. Şi nici preotul acela catolic (…)… Am vorbit cu el, i-am pus câteva întrebări… Şi el îmi răspundea cu formule tipice… apoi a fugit spunând că e aşteptat de cineva, şi că a greşit camera… De fapt nu ştia ce să răspundă. Fiindcă nu există răspuns (…). Oameni buni, ajutaţi-mă! Oameni buni, sedaţi-mă! Dacă un cal îşi frânge piciorul, este împuşcat, imediat, pe mine de ce mă lăsaţi să mă chinui? Ce bine făceau spartanii când îi omorau pe cei bolnavi, pe cei neputincioşi. Omul când se îmbolnăveşte ar trebui împuşcat. (…) Eu plâng, plâng atât de tare de mi se zguduie sufletul. Şi implor Dumnezeul, încât aş fi în stare să înduplec diavolul (…) Fortral… Fortral… Cât de fragil e trupul omenesc Şi totuşi câte poate îndura…” (Cătălin Bursaci)