- Știi că mi-am luat vilă?
- Și cât te-a costat?
- Un milion. Da arată mișto. Până mă plictisesc de ea. Și atunci îmi iau alta.
- Aha! Eu mai aștept, îmi mai lipsesc vreo 300.000. Dar Simona și-a luat, încă de săptămâna trecută.
- Da? Și ce face cu ea?
- O ascunde în hambar.
Discuția nu se purta între doi oameni de afaceri trecuți chiar și de vârsta a treia, genul acela pentru care distracțiile nu mai au nici un haz. Nici nu se ducea pe terasa unui club în care, dacă vrei să intri, ținuta și consumația sunt obligatorii și nici în vreun jeep care ar face invidios pe orice bucureștean nevoit fie să facă slalom printre gropi, fie să asculte manele la mobilul vecinului de scaun, în troleu sau tramvai. Nici gând. Vocile păreau foarte tinere și mai ales vesele, așa că am întors ușor capul ca să văd cine își permitea vile de un milion, dar circula cu troleul 69! Deja făceam eforturi să nu izbucnesc în rîs, în vreme ce treceam în revistă privirile scandalizate ale câtorva pensionari uluiți. Da, așa cum mă așteptam, lăudăroșii erau doi tipi care nu puteau fi decât elevi, cel mult studenți (genul în blugi și adidași, rucsac pe umăr și părul ciufulit artistic) și nu dădeau semne că milionul dat pe vilă ar proveni din economiile de o viață ale părinților, orice ar fi fost aceștia. Așa că am ascultat mai departe, ca să văd dacă mi se confirmă pârdalnica de bănuială pe care deja o aveam în minte.
Și s-a confirmat. Fiindcă de la statutul de proprietar de vilă, discuția a ajuns la sfaturi privind terenul agricol deținut de fiecare dintre cei doi, la rotația culturilor, la creșterea animalelor și la comerțul cu lapte, ouă, sau carne (pensionarii martori la discuție erau probabil convinși că puștii ori sunt nebuni, ori își bat joc de pensiile și așa amenințate de reforma lui Boc).
-Am uitat să-ți spun! Ieri mi-am luat cățel. E Border Collie și îl cheamă Spot. M-a costat și ăsta 300.000, da e simpatic rău că se ține după mine. Mai nașpa e că trebuie hrănit zi de zi la oră fixă, vreme de două săptămâni, că dacă uit fuge și nu-l mai recuperez.
-Păi ce…după 2 săptămâni nu-i mai dai să mănânce?
-Nu știu, da cică atunci crește și nu mai fuge. Între timp, cerșesc mâncarea de la vecinii milostivi! Că n-am bani s-o cumpăr, și dacă se poate gratis de ce nu?
-Am să-mi iau și eu unul, da până una alta fii atent că-mi ești dator vândut! Ți-am cules buruienile și ți-am alungat vulpile weekendul trecut, trebuie să te revanșezi cu niște scînduri. M-am gândit să-mi fac un staul pentru cai. Și dă și tu un semn când dai peste vreun taur pe moșia ta, că bietele mele vaci sunt tot singurele săracele.
Presupun că nu a fost frumos, dar deja râdeam. Norocul meu a fost că milionarii proprietari de vile, de căței și de rățuște urâte care devin lebede în numai câteva ceasuri au coborât la Liceul Lazăr, iar pensionarii au dat din cap a neputință în urma tinerilor care nu erau în stare să asigure măcar hrana zilnică unui biet cățel pe nume Spot. Dacă aș fi dus muncă de convingere cu ei că moșia la care asudă tinerii e doar virtuală, că bietul Spot nu va suferi de foame chiar dacă stăpânul uită de el și că vițelușii roz și verzi care apar dacă găsești un taur disponibil nu sunt decât niște ființe fără viață, nu aș fi avut prea mult succes.
Nu știu dacă inițiatorii Farmville sunt deja milionari în dolari de la lansarea jocului, presupun că da. Nu știu dacă e politically correct ca oameni în toată firea să nu plece din casă decât dacă și-au cules recoltele, sau să renunțe la ora de masă de la birou ca să mulgă vacile. Probabil că nu e, la fel cum nu e bine nici că milioane de oameni din întreaga lume așteaptă să li se coacă bananele și zmeura din curtea virtuală, în vreme ce nu-și permit să cumpere bananele și zmeura din piața reală. Habar n-am ce spun și ce cred psihologii despre isteria Farmville și sincer, nici nu mă interesează. De bun simț mi s-a părut reacția unei foste colege: ”atâta vreme cât nu dai bani reali pentru a obține bunuri virtuale, și nu-ți neglijezi viața și îndatoririle cotidiene, Farmville rămâne un joc de strategie care te responsabilizează, te ajută să cheltuiești cu cap și în plus te ajută să socializezi. Nu mi-aș mai putea concepe zilele fără cadourile și ajutorul vecinilor. Păcat că în viața reală nu se întâmplă așa”. Într-un fel Daiana are dreptate. La Solitaire erai numai tu, acum sunteți o gașcă întreagă, în prag de înființare a unor cooperative agricole 
)))
Concluzia mea a fost că până și cei mai raționali au momentele lor de joacă. Acel dialog din troleu m-ar fi bulversat și pe mine rău de tot dacă pe pagina mea de Facebook nu ar apărea insistent de des tot felul de animăluțe pierdute care necesită urgent un stăpân iubitor. Cine ar putea să le reziste? Iar cei care le rezistă pot afirm cu mâna pe inimă că fac întotdeauna numai ce trebuie?